Despre o presă locală care trăiește din accidente

În Buzău, accidentele nu mai sunt evenimente. Sunt conținut recurent.

De ani de zile, același tip de știri domină feed-urile: oameni răniți, morți, mașini distruse, intervenții filmate de aproape, titluri scrise să doară și eticheta „ULTIMA ORĂ” pusă aproape reflex, indiferent de gravitate.

Nu vorbim despre o perioadă nefastă.

Nu vorbim despre o excepție.

Vorbim despre un tipar editorial stabil, folosit constant, ani la rând.

Accidentul nu mai e știre. E produs.

Oricine urmărește fenomenul cu minimă onestitate vede același mecanism:

• informație oficială → ambalaj emoțional
• ambalaj emoțional → distribuire masivă
• distribuire → trafic
• trafic → bani

Site-uri încărcate cu reclame, monetizate prin Google Ads.

Pagini de Facebook care trăiesc din reach și interacțiuni.

Accidentul nu mai e relatat. Este valorificat.

Nu e o metaforă. E un model economic simplu: tragedia generează click, click-ul generează bani. Iar când asta funcționează, se repetă. Mult. Des.

De ce „ULTIMA ORĂ” apare la orice

Pentru că funcționează.

Pentru că sperie.

Pentru că oprește scroll-ul.

Când vezi aceeași formulă aplicată obsesiv, indiferent că vorbim de un incident minor sau de o tragedie reală, nu mai e vorba de urgență. E marketing editorial.

Un marketing construit pe șoc, nu pe informare.

Victima nu mai e om. E vizual.

În toată ecuația asta, omul dispare.

Rămâne imaginea: o folie pe asfalt, o caroserie ruptă, o stradă blocată, lumini albastre noaptea.

Nu contează ce simte familia.

Nu contează dacă imaginea traumatizează.

Nu contează dacă informația aduce ceva util publicului.

Contează să fie clar, dur, ușor de recunoscut și ușor de distribuit.

Asta nu e „dreptul publicului de a fi informat”.

Asta e exploatarea emoției.

„Dar informațiile sunt oficiale”

Da. Și asta e scuza perfectă.

Comunicatele IPJ și ISU sunt informative, neutre, fără emoție. Ele nu cer titluri agresive, colaje dramatice sau repetiție obsesivă. Presa alege asta.

Să transformi o informare oficială într-un produs emoțional monetizabil nu e o obligație profesională. Este o decizie editorială conștientă.

Iar când aceeași decizie se repetă ani la rând, nu mai vorbim de „derapaj”. Vorbim de strategie.

Ce rămâne după ani de astfel de „știri”

Rămâne un public:

• obosit
• desensibilizat
• convins că orașul trăiește permanent într-o stare de dezastru

Rămâne o normalizare periculoasă: ideea că moartea și rănirea sunt „material bun de postat”.

Și rămâne o presă care, în loc să filtreze realitatea, o stoarce până la ultimul click.

Întrebarea care nu mai poate fi ocolită

Nu vorbim despre cenzură.

Nu vorbim despre ascunderea adevărului.

Nu vorbim despre a nu publica accidente.

Vorbim despre asta:

Cât timp mai putem numi jurnalism un conținut construit sistematic din tragedii, optimizat pentru reclame și monetizare, fără grijă pentru impactul uman?

Pentru că în momentul în care tragedia devine previzibilă în feed, iar „Ultima oră” apare zilnic, nu mai e presă.

E industrie.

Iar industria asta există doar pentru că cineva, de ani de zile, apasă „Publică” știind exact ce face.